Motivele canonice a credincioşilor de a părăsi Patriarhia Moscovei.În trecutul Basarabiei, noi deosebim două perioade:сea mai lungă, durează pînă la 1812- anul, cînd Basarabia a fost răpită de ruşi din trupul Moldovei, şi a doua- perioada dominaţiei ruseşti, în cursul veacului XIX.
Pînă la 1812, în ajunul anexării Basarabiei de către ruşi, această provincie, în multe privinţe, avea cu totul altă înfăţişare, şi se compunea din trei părţi: mijlocul acestui teritoriu, şi anume ţinuturile de astăzi- Iaşi, Soroca, Orhei şi o parte a jud. Lăpuşna,- era cunoscut sub denumirea de ,,Moldova de peste Prut”; o altă parte, formată din jud. Thigina, Cetatea Albă şi restul jud. Lăpuşna, alcătuia Basarabia propriu-zisă, căreia i se mai zicea şi Bugeac (tătăreşte-unghi), acestă rejiune fiind stăpînită de tătari; a treia parte a acestui teritoriu cuprindea jud. Hotin sub denumirea de ,,raia”, şi împreună cu cetăţile Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail cu întăriturile şi localităţile din jurul lor, era sub stăpînirea nemijlocită a turcilor.
Numărul populaţiei din Basarabia în epoca anexării ei de către ruşi, ajunjea pînă la 200000 de suflete sau 55000 de familii. Aproape toată Basarabia de astăzi intra în jurisdicţia mitropoliei Moldovei din Iaşi care, la rîndul ei se afla sub jurisdicţia patriarhului din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii.
În 1806, între ruşi şi turci a început un nou rîzboi, şi oştirile ruseşti au ocupat principatele. Rostul vederat al acestei ocupaţii era încorporarea ţărilor romîne la imperiul ţarului- visul ruşilor încă de pe vremea Ecaterinei a II. În 1808, printr-un ucaz al lui Alexandru I în ţările romăne se înfiinţează un ,,exarhat”, care cuprinde ,,Moldavia, Valahia şi Basarabia” şi este supus sinodului rus. În postul de exarh a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu, care pe atunci se afla în tîrgul Dubăsari, pe malul stîng al Nistrului, demisionat din scaunul de mitropolit al Chievului.
De la moartea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni (30 martie 1821) pînă la părăsirea scaunului arhipăstoresc de bună voie, în 1918, de către ultimul vlădică numit de sinodul rusesc, Anastasie Gribanovschi, din 1813 pînă în 1918 s-au perindat în scaunul vlădicesc de la Chişinău 13 arhierei, toţi fiind ruşi. Evenimentele de la începutul secolului al 20-lea în Rusia au schimbat situaţia în Basarabia. La 27 Martie s.v. 1918 Sfatul Ţării, exprimînd voinţa poporului din Basarabia, a adoptat Hotărîrea unirii Republicii Moldoveneşti cu Romănia. Biserica Basarabiei s-a unit cu Biserica Autocefală Ortodoxă Romănă la 14 iunie 1918. Spre sfîrşitul celui de al doilea război mondial (1944. ) pe teritoriul Republicii Moldova de astăzi, după stabilirea regimului comunist, Eparhia Chisinaului administrativ a fost încorporată în componenţa Patriarhiei Moscovei- unei părţi a Bisericii Ortodoxe Ruse. Mai sus am enumerat cîteva date din istoria Bisericii noastre, care necesită o detailată analiză caracteristică ,,duhulul” ortodox, pentru a înţelege în mare profunzime pronia lui Dumnezeu. Şi în acest contecst deosebim două perioade de ocîrmuire de către Biserica rusă care cad sub această discuţie deosebită: prima-anii 1812 – 1918, a doua din 1944 pînă în prezent. Ce ne-а impus pe noi ca să părăsim patriarhia Moscovei făcînd puţină analiză?
Care este motivul esenţial-canonic сare ne-a obligat pe noi, pe clericii şi mirenii cei din eparhiile subordonate ei (Patriarhia Moscovei) aflate pe teritoriile statelor independente–aici în Moldova, Ucraina, Belarus şi al., de a părăsi această patriahie a Moscovei, organizîndu-ne viaţa noastră religioasă în Adevărul Măntuitor?
Este cunoscut faptul, că viaţa interioară a unei biserici locale este construită şi determinată pe baza sfintei Scripturi, sfintei Tradiţii, canoanelor sfinte stabilite de cele şapte Sinoade Ecumenice, care sunt de neclintit şi irevocabile în vecii vecilor.
Tulburările statale în primele decenii ale secolului XX au divizat Biserica Ortodoxă Rusă Locală în trei părţi: Biserica din străinătate, Biserica Catacombă, şi cea care sa pomenit în robia ateilor–– Patriarhia Moscovei. Unei părţi nesupuse regimului comunist, –Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate (formată din refugiaţi ortodocşi şi emigranţi), a reuşit să păstreze în puritate canonică credinţa ortodoxă şi organizarea legitimă a conducerii bisericii ortodoxe (în perioada 1936-1965 ea a fost condusă de fostul în exil Arhipăstorul Chişinăului Anastasie Gribanovski).
În ţara ocupată de atei în 1927, locţiitorul Întîistătătorului Patriarhal, mitr. Serghie (Stragorodski), indiferent de opinia întregii Biserici, supunîndu-se autorităţilor bolşevice a emis o Declaraţie, care chipurile slujeşte drept condiţie de ,,legalizare” a Bisericii în URSS, dar în realitate o lipsea de organizarea ei canonică. ,,Legalizarea” Bisericii, de către mitr. Serghie (Stragorodski) a fost obţinută în schimbul condiţiei de subordonare a conducerii bisericii regimului de guvernămînt, şi promisiunea de recunoaştere şi de sprijin a acestui regim a mitr. Serghie ca primconducător a întrejii Biserici Ruse. În anii de conducere a autorităţilor bolşevice nici o organizaţie: nici publică, nici religioasă şi nici oarecare alta, totalmente nesubordonată autorităţilor, n-avea dreptul de a exista. Aceasta o ţine minte fiecare, care a trăit sub dominaţia sovietică.
Prin publicarea declaraţiei sale mitropolitul Serghie (Stragorodski) a încălcat canonul 34-lea al Sfinţilor Apostoli, săvîrşind în Biserica Ortodoxă Rusă schismă (rascol), care a primit denumirea de serghianism.
Anterior, autorităţile au propus în aceleaşi condiţii de subordonare, legalizare şi altor ierarhi, care, spre deosebire de mitr. Serghie aveau drepturi legitime la conducerea Bisericii, dar toţi ei au respins aceste condiţii.
Canonul 34 spune: ,,Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintăi dintre dănşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpînirea ei. Dar nici acela (cel dintîi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor” (a se vedea Canoanele Bisericii Ortodoxe. T. 1. M. , 1994. p. 98).
Mitr. Sergie nu era cel dintăi episcop. El era locţiitorul primului episcop– Mitropolitului Petru (Polianski), care se afla datorită poziţiei sale persistente în relaţiile cu autorităţile, în închisoare. Conform însărcinărilor lui mitr. Serghie îndeplinea funcţii de secretariat şi nu avea autoritatea de a lua careva decizii importante. Serghie (Stragorodski) în mod conştiincios a mers contrar voinţei întăiului episcop, ignorînd complet instrucţiunile acestuia, şi ascunzînd minuţios ordinele lui de alţii.
Susnumitul canon al 34–lea prescrie chiar primului episcop de a nu face nimic fără ştirea celorlalţi episcopi, de a nu emite nici o directivă ce ar putea încălca ordinea canonică a vieţii bisericeşti, dar care de fapt au fost făcute de mitropolitul Serghie, neavînd în general, nici o împuternicire. Acceptînd condiţiile ,,legalizării”, impuse de duşmanii Bisericii şi ai lui Dumnezeu, din 1927 mitr. Serghie a început să acţioneze nu cu putere sobornicească–bisericească, ci cu puterea şi autoritatea noilor stăpîni atei, care-l foloseau pe el pentru a distruge Ortodoxia. La indicaţiile lor toţi episcopii ,,neloiali” puterii erau trimişi de el în afara statelor, opriţi de la slujire, mutaţi din locurile lor. Urmînd cursului apucat, mitr. Serghie prin ordinul său № 549 din 08 (21). 10. 1927 a interzis de a pomeni în parohiile sale pe arhiereii eparhiali, aflaţi în exil, şi a stabilit rugăciuni pentru puterea ateistă. Mărturisitorul Bisericii, episcopul Vladimirului Nicolae (Dobronravov), în propria sa determinare afirmă, că ,,Răpirea puterii soborniceşti de către episcop, este deja nu schismă (rascol), ci erezie de conducere individuală a Bisericii de episcopul, care s-a separat de unitatea sobornicească”.
Încălcarea grosolană a sfintelor canoane a produs în Biserică dezbinări. O parte a Bisericii, condusă de mitr. Serghie, a căzut în rascol, iar o parte a Bisericii, rămasă credinciosă predaniei sfinţilor părinţi, a început să se numească ca Biserica Catacombă.
Din istoria Bisericii, ştim că în astfel de circumstanţe, atunci cînd autorităţile de stat încercau să forţeze biserica pentru a îndeplini cerinţe inacceptabile, Biserica nu se supunea lor, trecînd la un fel de viaţă clandestină. Credincioşii, nesupunîndu-se cerinţelor contradictorii conştiinţei lor, acceptau moartea pentru credinţa, iar Biserica îi cinsteşte ca mucenici. Acelaşi lucru sa întîmplat şi în timpul nostru în anii de persecuţie.
În continuare ,ierarhia serghiană”a mai încălcat un şir de reguli a sfintelor canoane, în deosebi privitor la ocîrmuirea ierarhică a Bisericii, inclusiv canonul 30 a Sfinţilor Apostoli, care interzice de a primi rangul de sfinţenie prin mijlocirea puterii lumeşti, şi tocmai astfel a fost înscăunat tot episcopatul ei şi ,,patriarhii”: Serghie (Stragorodski), Alexie (Simanski), Pimen (Izvecov) şi Alexie (Ridigher). Aşa, de exemplu, înainte de alegerile dîn 1990 a Întăistătătorului Patriarhiei Moscovei, după cuvintele preşedintelui de atunci al KGB-ului din URSS comunistului Kriucikov, el personal a ordonat tuturor unităţilor KGB-ui pentru a asigura alegerea de patriarh pe mitropolitul Alexie (Ridigher), ceea ce ei au şi realizat în practică.
În 1930 favoarizînd regimului sovietic conducerea ,,legalizată” a bisericii a renunţat la noumucenicii şi mărturisitorii – la toţi cei care au suferit în acei ani de persecuţie pentru credinţa lor. Mitr. Serghie i-a declarat pe aceştea ca criminali. Şi această poziţie era susţinută de toată Patriarhia Moscovei pînă la începutul ,,restructurarii”.
În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, prin ordinul lui Iosif Stalin, în scopul de a demonstra aliaţilor, existenşa drepturilor şi libertăţilor omului în URSS şi de ai convinge pentru a deschide un al doilea front; în scopul de a mobiliza puterile duhovniceşti ale poporului pentru apărarea patriei şi, totodată însăşi regimul, –din fideli dictaturii ierarhi a fost întemeiată aşa numita ,, Patriarhia Moscovei” şi ales de către Stalin primul patriarh ale acestei structuri– tot acelaş Serghie (Stragorodski).
În 1961, la indicaţia guvernului sovietic, Patriarhia Moscovei a intrat în ,,mişcarea ecumenică –ostilă organizaţie Bisericii, doctrinele religioase ale cărei în esenţa lor au fost condamnate de regulile sfintelor canoane ale Sinoadelor Ecumenice. Ecumenismul, erezia contemporană a eresurilor, învaţă, că pe pămînt chipurile nu există o singură Biserică întemeiată de Hristos, că toţi credincioşii indiferent de apartenenţa lor confesională ca şi cum alcătuiesc Biserica, şi astfel toate confesiile trebuie să se unească într-o biserică comună a toată lumea. Această învăţătură falsă complet contrazice înţelesului învăţăturii de credinţă evanghelice şi însuşi a creştinismului fiind condamnată de Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate, precum şi de Bisericile Ortodoxe de stil vechi din Grecia, Bulgaria şi România. Slujirea în comun a ierarhiei Patriarhiei Moscovei cu reprezentanţii comunităţilor ecumenice a dus la încălcarea a încă unui şir de reguli canonice: Canoanele Apostolice 45,65 etc.
Astfel, din 1927 o parte a bisericii, aflată sub guvernarea externă a puterilor împotrivite lui Dumnezeu, şi denumită acum Patriarhia Moscovei, se află in ,,serghianistă” erezie – schismă , faţă de toată plinătatea Bisericii Ortodoxe Ruse, iar din 1961 în erezia ecumenismului, care deschis propovădueşte şi pînă în prezent n–a fost condamnată – nici însuşi erezia, nici cei ce transmit în viaţă aceste crime ecleziastice –liderii schismatici şi eresiarhii. Indiferent de faptul, participă sau nu direct careva episcop, preot sau laic în aceste crime, el, fiind în rugăciune şi comuniune euharistică cu cei ce încalcă canoanele bisericeşti, este părtaş la aceste crime.
Ca una dintre înfiorătoarele metastazme a serghianismului şi ecumenismului, care evident demonstrează cît de adînc este vătămat organismul Patriarhiei Moscovei, putem de a arăta cuvîntarea în 1991 a ,,Patriarhului Moscovei” Alexie al II-lea în New York în faţa rabinilor, cînd numindu-i pe ei ,,scumpi fraţi”, s-a lepădat de Hristos, declarînd că el şi iudeii au un dumnezeu-tată comun. Această prăbuşire personală a întîistătătorului, în care pînă în prezent nici nu gîndeşte să se pocăiască (pe atunci-n.a.), n-a fost nicidecum condamnată de nici unul din ierarhi.
,,Schisma sergiană”, care a stabilit unitatea de conducere a Patriarhiei Moscovei cu sistemul politic a ateilor, a dat nastere unui şir întreg de încălcări etice ale moralei creştine (politicianism, corupţie, lăcomie, beţie, curvie, homosexualism şi etc. vicii, larg răspîndite printre conducerea Patriarhiei Moscovei). Cu un astfel de evenimente, de asemenea, crestinii ortodocsi nu pot a se împăca.
Organismul Patriarhiei Moscovei este neputincios de a se lupta cu aceste crime canonice şi morale din cauza lipsei judecătoriei bisericeşti şi sobornicităţii ortodoxe. Cuvîntătorii împotriva fărădelegilor sunt condamnaţi la inutilitatea şi zădarnicele acţiunile lor, pentru că în patriarhie nu există autorităţi competente respective, precum sunt Soborul Local convocat legal, sau independenta de presiune externă şi alcătuită din oameni cinstiţi Judecătoria bisericească. Cei ce căută adevărul bisericesc în mediul patriarhiei Moscovei o pot face doar în mod individual, dar, intervenind în mod individual, aceştea devin lipsiţi de apărare în faţă răfuielilor. Există multe exemple după care preoţii şi chiar episcopii au fost pedepsit de conducătorii lor pentru aceste motive.
Canonul 15 al Sinodului Întîiu-al Doilea (861) vesteşte: ,, …Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întîiul stătător al lor pentru oarecare eres osîndit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştea nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcîndu-se pe sineţi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osîndit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări. (Vezi Canoanele Bisericii Ortodoxe. T. II. C. 307-308).
Clericii şi mirenii, eşind din eretic-schismatica patriarhie a Moscovei, nu-şi organizează comunităţi religios sectare, nu se conduc prin aceasta de separatismul religios sau de naţionalism, ci se conduc de un singur scop– de a păstra nevătămat în curăţenie şi adevăr credinţa părinţilor lor. Ei vin la cei ce au păstrat credinţa strămoşească- Biserica Ortodoxă Rusă din afara granitelor, iar în Moldova ,,Biserica Ortodoxa Traditionala din Moldova,, facind parte din sinodul BOR din afara granitelor. Trecînd înregistrarea statală a comunităţilor, fiind cetăţeni ai RM, noi paşnic ne făurim viaţa personală şi obştească în baza credinţei creştine, a adevăratei Ortodoxii şi curatei conştiinţi. Anume astfel, noi, comunităţile creştine ortodoxe din Moldova, am decis să urmăm Calea care dăruieşte mîntuire. Această cale noi am găsit-o în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara granitelor(+Mitropolitul Agafangel de Nyork ) care urmează Calea Adevăratului Hristos, şi dorim ca euharistic să ne aflăm în Adevăr pînă la sfîrşit. Dumnezeu să ne ajute. Suntem in comuniune euharistica cu Biserica Ortodoxa Romana de stil vechi (+Mitropolitul Vlasie ) , B.O.Bulgara de stil vechi (+Mitropolitul Fotie) si Biserica Greaca de stil vechi (+Arhiepiscopul Calinic)
22.11.18 ¬+Episcop Anfim Basarabeanul
În Duminica a XXIII-a după Cincizecime – numeroși credincioşi au pășit pragul catedralei noastre, pentru a se ruga la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie .
