Vladica Anfim

anfim_mon

Свято-Воскресенский мужской монастырь-Manastirea Invierea Doomnului (РПЦЗ)


Previous Entry Share Next Entry
Vladica Anfim
anfim_mon

Ecumenism şi comunism Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilo

Ecumenism şi comunism

Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei

la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?


PARTEA I

,,Duşmanii păcii caută să-şi atingă scopurile printr-un al treilea război mondial, prin nimicirea a milioane de oameni paşnici, nevinovaţi, cu rachete nucleare, prin nimicirea oraşelor lor şi realizărilor lor culturale de secole. (...) Astfel, factorul principal este dorinţa nesăţioasă a Statelor Unite ale Americii pentru noi câştiguri militare şi dominaţia economică şi politică a lumii. (...) Însă nu contează cât de importante sunt pentru americani planurile lor de dominaţie mondială economică şi politică, nu contează cât este de puternic dolarul, nu acestea sunt bazele hotărârii lor de a-şi folosi bombele. Factorul cel mai important este teama lor de socialism, care înaintează implacabil”.

Cele de mai sus nu au fost scrise într-un cotidian sau periodic laic, ci în Revista Patriarhiei Moscovei, în ianuarie 1948. Nu este însă o noutate faptul că, în perioada comunistă, Biserica Ortodoxă număra printre preocupările sale lupta pentru pace şi colaborare între popoare, ca şi alte obiective cu tentă socialistă. Mai şocant este să o găsim luând apărarea destul de categoric regimului comunist şi uzitând de poziţia sa în rândul celorlalte Biserici creştine pentru a veghea asupra prestigiului statului ateu.

Conducătorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) au încercat să aibă contacte cu Biserica Ortodoxă Rusă chiar înainte de înfiinţarea sa ca organizaţie în 1948. În timpul lui Stalin (1922-1953), Biserica Ortodoxă Rusă a atacat CMB afirmând că este o simplă unealtă a politicii americane. Moartea lui Stalin a însemnat începutul unei noi etape pentru relaţiile Patriarhiei Moscovei cu Bisericile din afara blocului comunist. Astfel, în 1955, ea a stabilit un prim contact cu CMB. În august 1958, la Utrecht, a avut loc o întâlnire în cadrul căreia Biserica Rusă a cerut să devină membru al CMB. Arhitectul acestor noi relaţii a fost controversatul Mitropolit Nicolae (Iaruşevici) de Krutiţk şi Kolomna.

Tot în această perioadă au apărut oportunităţi pentru studenţii străini de a studia în Uniunea Sovietică, fapt care a făcut ca unii dintre aceştia să fie martori oculari ai unor evenimente. Aceşti studenţi s-au întâlnit cu membrii delegaţiei CMB care a vizitat Moscova în decembrie 1959, sub conducerea secretarului general, dr. W.A. Visser’t Hooft, o vizită care a condus la dezvoltarea şi mai puternică a relaţiilor. Exact în acest timp începea să iasă la iveală în societatea rusă persecuţia religioasă din vremea lui Hruşciov. Pe 6 decembrie 1959, apărea în Pravda un articol în care Alexandru Osipov, preot şi conferenţiar la Academia Teologică din Leningrad, anunţa o ruptură dramatică de religie.

Ecumenism 79 1

Vizita delegaţiei CMB, condusă de Dr. A. W. Visser’t Hooft and Dr. Nikos Nissiotis, la Moscova, 1959
Primirea delegaţilor de către Patriarhul Alexie I al Moscovei şi întregii Rusii,
în dreapta arhiepiscopul Nicodim Rotov

Ecumenism 79 2

Delegaţia CMB a asistat la slujba ortodoxă

În noiembrie-decembrie 1961, la cea de-a III-a Adunare Generală a CMB de la New Delhi, Biserica Ortodoxă Rusă s-a alăturat CMB. Anul 1961 a fost totodată cel mai cumplit an pentru libertatea religioasă din Uniunea Sovietică; o asemenea persecuţie nu mai avusese loc de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Din cele 20.000 de biserici ortodoxe funcţionale au fost închise două treimi prin utilizarea de măsuri fizice brutale; după doar 15 ani de reluare a activităţii, seminariile teologice au fost închise din nou şi toţi credincioşii care s-au opus au fost întemniţaţi după o spoială brută de justiţie.

Pare stranie, aşadar, hotărârea Patriarhiei Moscovei de a lua parte la lucrările Adunării Generale a CMB de la New Delhi, ca şi faptul că autorităţile sovietice i-au permis să participe, în condiţiile în care în ţară situaţia era tulbure. De asemenea, evenimentele din preajma arhitectului acestei relaţii nu sunt de trecut cu vederea. În 1960, la apogeul carierei sale, mitropolitul Nicolae a fost îndepărtat din funcţie, şi nu Nicolae, ci arhiepiscopul (ulterior mitropolitul) Nicodim, pe atunci în vârstă de numai 32 ani, a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse la New Delhi. Şi prin cea mai groaznică coincidenţă, mitropolitul Nicolae a murit la o săptămână după încheierea Adunării Generale a CMB de la Delhi, unii susţinând că moartea lui nu a fost naturală.

Nu se poate aprecia gradul în care participanţii la această Adunare Generală erau conştienţi de ce se întâmpla în Uniunea Sovietică sau în sânul Patriarhiei Moscovei. Când prima delegaţie a CMB a mers la Moscova, una dintre persoanele cu care s-a întâlnit a fost părintele Vsevolod Shpiller, unul dintre cei mai respectaţi preoţi din Moscova. El a comentat: ,,Este uluitor cât de multe ştiu despre noi conducătorii acestei delegaţii, dar este la fel de uluitor cât de puţine înţeleg”.

Chiar un ecumenist cunoscător al vieţii bisericeşti ruse precum Sir John Lawrence nu a reuşit să prevadă cursul evenimentelor într-un articol interesant, apărut în 1962 în Ecumenical Review, principala publicaţie a CMB: ,,Până acum experienţa nu sugerează că clericii ruşi vin la întrunirile ecumeniste pentru a face politică şi, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi văzut de îndată. (...) Nu există nici o îndoială că vor exista ocazii când vor trebui modificate declaraţiile publice pentru a evita stânjenirea delegaţilor din Răsărit când vor merge acasă, însă, dacă ne alegem cuvintele cu atenţie, cred că vom putea spune aproape tot ce dorim”. Sir John Lawrence va fi primul care va admite că previziunea sa nu s-a împlinit.

Unii oficiali ai CMB au înţeles că Sovietele trebuia să facă ,,discursuri de paşaport”, însă nu erau pregătiţi pentru modul în care politica va ajunge să domine participarea rusă sub conducerea mitropolitului Nicodim. Există posibilitatea ca în vreme ce liderii CMB au dorit o oarecare apropiere de Ortodoxia rusă, aceasta din urmă să fi profitat de această deschidere şi să fi impus discreţie şi precauţie mai mult decât ar fi avut nevoie pentru a continua colaborarea cu forurile ecumeniste, fără o intervenţie din partea regimului comunist. Mai mult, ortodocşii ruşi au profitat de discreţia şi precauţia pe care şi le-au asigurat pentru a întreprinde acţiuni dincolo de cele bisericeşti[1].

În 1965, secretarului general dr. W.A. Visser’t Hooft i-a urmat presbiterianul american dr. Eugene Carson Blake. În timpul lui, Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să se integreze în structurile CMB, căruia i s-au alăturat de asemenea baptiştii ruşi şi alte 4 Biserici din Uniunea Sovietică. În 1962, mitropolitul Nicodim a devenit membru al Comitetului Central al CMB, iar în 1975 unul din cei 7 preşedinţi ai acestui for ecumenist.

În această perioadă, doi preoţi ruşi, părinţii Gleb Yakunin şi Nicolae Eşliman au făcut un apel pentru libertatea religioasă în Uniunea Sovietică. Una din speranţele lor era de a deschide o dezbatere ecumenistă pe tema problemelor discriminării şi persecuţiei. Unele apeluri ale ruşilor erau adresate direct CMB.

La cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB de la Uppsala, Suedia, din iulie 1968, cele mai multe dezbateri şi politici adoptate au fost în favoarea cauzelor lumii a treia: Vietnam, Angola, problema rasistă a Africii de Sud. Chiar dacă ameninţările sovietice de a zdrobi Primăvara de la Praga se zăreau la orizont (tancurile s-au mişcat o lună mai târziu), delegaţii nu au luat nici o poziţie publică faţă de aceasta, deşi oficialii CMB erau în relaţii strânse cu profesorul Josef Hromadka din Cehoslovacia.

Ecumenism 79 3

Mitropolitul Nicodim Rotov, preşedintele Departamentului pentru Relaţii
Bisericeşti Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, vorbind grupului de delegaţi din
Biserica sa, la cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB de la Uppsala, Suedia, 1968

Scriind în Church Times, canonicul Bernard Pawley a rezumat problema astfel: ,,Cea mai controversată şi, în opinia mea, cea mai dezastruoasă hotărâre a Adunării a fost cererea unilaterală către SUA de a opri bombardarea ţintelor militare din Vietnam[2]. O încercare de a lega aceasta de condamnarea infiltrării sudului de către gherilele înarmate a fost învinsă. Astfel, vechea umbră întunecată a concesiei a căzut peste Adunare – a fost bucurie în noaptea aceea la Kremlin”.

Aceeaşi Adunare a votat rezoluţiile de bază care au condus la înfiinţarea Programului pentru Combaterea Rasismului, unul dintre cele mai specifice şi controversate braţe ale politicii CMB. Este interesant de remarcat că acest program se opunea în principal rasismului şi discriminării existente între albi şi negri, trecând cu vederea oprimarea unor minorităţi precum tătarii islamici din Crimeea sau alte minorităţi existente pe teritoriul Uniunii Sovietice. Tot în această perioadă, tradiţiile religioase şi culturale străvechi ale poporului tibetan au fost eradicate sistematic de chinezi.

Participanţi la Adunarea de la Uppsala, care au analizat înfiinţarea acestui program şi modul în care s-a procedat, au observat, de asemenea, că nici reprezentanţii lumii a treia – care au luptat cu tărie pentru a atrage atenţia asupra altor conflicte – nu au fost ascultaţi. În ce-i priveşte pe delegaţii sovietici, aceştia au putut sta cu mâinile încrucişate şi doar au privit lucrarea Adunării angajată într-o serie întreagă de măsuri care respectau linia politicii externe sovietice.

Din 1968, se remarcă cu limpezime o nouă direcţie în activităţile CMB şi condamnarea politicii americane în Vietnam a ajuns să joace un rol chiar mai mare.

O lună mai târziu s-a creat o situaţie uluitoare în momentul în care CMB a luat poziţie faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice: ,,Facem apel la guvernul URSS să-şi reconsidere politica ce a dictat intervenţia militară, să-şi retragă toate trupele din Cehoslovacia cât mai curând cu putinţă şi să renunţe la folosirea forţei sau ameninţării asupra aliaţilor săi”. Reprezentanţii sovietici la Geneva au rămas pe loc, ceea Ecumenism 79 4ce a dovedit că CMB putea vorbi despre chestiunile care afectau ţările comuniste, în ciuda riscului ca membrii săi ortodocşi ruşi să părăsească organizaţia.

Pastorul baptist Georgi Vins (centru) este întâmpinat la Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago în 1979, după ce a fost eliberat într-un schimb de prizonieri între Uniunea Sovietică şi SUA

Din nou, în 1974, CMB şi-a oferit sprijinul public pentru pastorul Georgi Vins, conducătorul mişcării baptiste reformate din Uniunea Sovietică, când el a fost întemniţat pentru a doua oară pentru eforturile sale de a obţine independenţa faţă de controlul statului. De asemenea, CMB a emis o declaraţie în sprijinul lui Alexandru Soljeniţîn la scurt timp după expulzarea lui din Uniunea Sovietică.

Deci era cu putinţă … Ceea ce face mai problematică prezenţa ortodocşilor ruşi în cadrul CMB şi ridică multe semne de întrebare cu privire la scopurile participării lor la acest for ecumenist.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013

PARTEA A II-A

La începutul anilor ’1970, regimul sovietic a continuat să facă presiuni asupra Bisericii, dar sub o formă exterioară mai puţin severă. Una dintre consecinţele acestui lucru a fost un potop de scrisori de la credincioşii de rând, mai ales din Biserica Ortodoxă, adresate Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) oferind informaţii privind încălcarea libertăţii religioase. Unele dintre acestea au oferit noi perspective, precum a fost o serie de scrisori de la Mânăstirea Poceaev din vestul Ucrainei. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse la Geneva au îndemnat la o politică de a ţine textele acestor apeluri într-o circulaţie cât mai restrânsă posibil şi a nu informa Bisericile membre sau chiar Comitetul Central cu privire la conţinutul lor, deşi ele erau denumite limpede ,,scrisori deschise”. Când au fost întrebaţi despre ele public, oficiali ai Patriarhiei Moscovei au avut tendinţa să declare în mod felurit că autorii reprezentau doar dificultăţi locale pe care legislaţia sovietică ce proteja religia va fi capabilă să le rezolve sau că orice publicitate doar va înrăutăţi situaţia.

În anii mai recenţi, veştile despre întemniţarea cetăţenilor sovietici din motive religioase au stârnit întotdeauna răspunsul că ,,fiecare ţară are legile ei şi aceşti oameni au fost întemniţaţi pentru că le-au încălcat, nu pentru credinţa lor”. Treptat, administraţia de la Geneva a dezvoltat politica de a ridica problemele legate de drepturile omului îndeosebi în particular, fie direct cu oficialii sovietici, fie respectând tacticile care predominau în general, făcând aceasta în primă instanţă prin Bisericile membre din ţara respectivă, ai cărei reprezentanţi erau permanent la Geneva.

Drept urmare, reprezentanţii sovietici au putut exercita de facto un veto împotriva oricărei activităţi a CMB pentru apărarea drepturilor omului în blocul răsăritean, care a fost dejucat doar când vreun eveniment de o deosebită amploare a făcut imposibil ca CMB să nu reacţioneze.

Nairobi, Kenya
23 noiembrie – 10 decembrie 1975
Cea de-a V-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor

Ecumenism 83 1

Fotografie de grup cu preşedinţii CMB din acea vreme
De la stânga la dreapta: Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului şi Novgorodului, generalul Tahi Bonar Simatupang, pastor Annie Ruth Jiagge, Arhiepiscopul Olof Sundby de Uppsala şi dr. Cynthia Clark Wedel

Perioada dintre cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB (Uppsala, 1968) şi cea de-a V-a Adunare Generală (Nairobi, 1975) a fost marcată de o frustrare crescândă în sânul unor Biserici membre faţă de pasivitatea CMB în ce priveşte încălcările drepturilor omului şi ale libertăţii religioase în blocul sovietic. Pe 23 noiembrie 1975 s-au deschis lucrările celei de-a V-a Adunări Generale, dar problema libertăţii religioase în Europa de Est nu se afla pe agenda de lucru a Adunării, nici nu era limpede cum s-ar putea lua în discuţie, nici măcar dacă era cu putinţă abordarea acestei chestiuni.

În cea de-a treia zi a Adunării s-a petrecut un eveniment care a adus în atenţia tuturor prigonirea creştinilor din Rusia. Cotidianul Adunării, The Target, o publicaţie creştină kenyană care a servit pentru informarea participanţilor pe durata acestei întruniri, a publicat un ,,Apel către delegaţii celei de-a V-a Adunări Generale a CMB” din Uniunea Sovietică. Editorii cotidianului kenyan au considerat că această scrisoare deschisă care venea de la credincioşi ai celei mai mari Biserici membre a CMB ridica probleme care erau de un interes uriaş pentru întreaga creştinătate. Într-adevăr, după publicare, a devenit punctul principal de discuţii al Adunării.

Scrisoarea făcea un apel înflăcărat pentru ajutor şi prezenta Bisericilor apusene un plan precis, practic de a-i ajuta. Unul dintre semnatarii scrisorii era părintele Gleb Yakunin, celălalt Lev Regelson, un mirean de profesie fizician. Autorii îşi exprimau nădejdea că exerciţiul dragostei creştine ca răspuns la pătimirea îndelungată a Bisericii Ortodoxe Ruse va oferi un cadru în care Bisericile lumii ar putea conlucra şi găsi căi de a-şi tămădui divizările dintre ele. Ei dădeau exemple concrete de paşi în această direcţie în anii de dinainte de război. Aceste eforturi, iniţiate de anglicani şi romani-catolici în anii ’1920 şi ’1930, au contribuit la stăvilirea valului de persecuţie în cea mai dificilă perioadă dintre toate.

Prin urmare, exista nădejdea larg răspândită că ,,CMB va oferi sprijin puternic noului său membru, va iniţia o mişcare internaţională pentru apărarea creştinătăţii prigonite şi îi va invita pe toţi creştinii să se unească în rugăciuni pentru Biserica pătimitoare. (...) Cu toate acestea, problema persecuţiei religioase nu a reuşit să ocupe locul pe care-l merită, deşi ar fi trebuit să devină o temă centrală a ecumenismului creştin”.

Scrisoarea deschisă cuprindea 8 puncte, susţinute de o documentaţie amănunţită. Cele 8 puncte cereau ca:

1) creştinii din afara Uniunii Sovietice să se informeze, ceea ce echivalează cu înfiinţarea unui buletin de circulaţie largă şi în mai multe limbi;

2) conducătorii Bisericilor creştine să facă apel la rugăciune pentru cei prigoniţi;

3) Mai multe contacte personale semnificative ar trebui să fie consecinţa acestora;

4) Popularizarea informaţiilor referitoare la persecuţie s-a dovedit a fi singura cale de a ajuta direct la temperarea ei, deoarece Sovietele ,,sunt extraordinar de preocupate de reputaţia lor internaţională”;

5) Toate confesiunile creştine ar trebui să se implice în aceasta şi vor fi un martor efectiv pentru Hristos în lumea modernă;

6) Adunarea ar trebui să apere în special pe cei aflaţi în închisoare sau în instituţii psihiatrice penale pentru practicarea credinţei lor;

7) Dreptul de a emigra ar trebui să fie unul de bază pentru întreaga omenire;

8) Există o lipsă disperată de literatură creştină şi pentru aceasta ar trebui organizat ajutor din afară[3].

Răspunsul delegaţiei ruse la Nairobi a fost prompt şi a fost publicat în The Target. Mitropolitul Iuvenalie, conducătorul delegaţiei sovietice şi preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, s-a lansat mai degrabă într-un atac împotriva caracterului autorilor, decât să încerce să răspundă la punctele lor:

,,Notăm că primul dintre semnatari, preotul Gleb Yakunin, a fost în conflict cu propriile autorităţi bisericeşti câtăva vreme, în timp ce celălalt, un mirean, Lev Regelson, este cunoscut pentru anti-ecumenismul său, Ecumenism 83 2adresând o declaraţie Consiliului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1971, în care critica aspru atitudinile şi activităţile ecumeniste în domeniul teologic ale reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei. El susţinea că ecumenismul şi toate lucrurile legate de el reprezintă un pericol pentru Ortodoxie şi trebuie privit ca o erezie a vremurilor noastre”.

Nairobi, 1975

Mitropolitul Iuvenalie făcând o declaraţie

Printre altele, mitropolitul Iuvenalie pretindea că activitatea guvernului sovietic, aşa cum era întruchipată de Consiliul pentru Probleme Religioase, era ,,foarte benefică” pentru viaţa bisericească din Uniunea Sovietică, deşi în mod evident existau unele încălcări comise de reprezentanţii locali ai autorităţilor statului. ,,Dezvoltarea crescândă a principiilor democratice” a dat mare speranţă pentru viitor, a continuat el. Nu a existat nici o încercare de a răspunde la acuzaţiile de persecuţie sistematică aduse de autorii scrisorii deschise.

Toate discuţiile din următoarele câteva zile s-au purtat în culise, cei preocupaţi de a se dezbate chestiunea urmărind o fereastră în agendă unde să poată interveni. Ocazia nu a apărut până pe 8 decembrie, cu 2 zile înainte de încheierea Adunării, când urma să aibă loc o dezbatere pe tema dezarmării şi a Acordurilor de la Helsinki, care fuseseră semnate anterior în acel an. A fost pregătit un raport pentru Adunare şi un delegat elveţian, dr. Jacques Rossel, a propus o adăugire la el: ,,CMB este preocupat de restrângerea libertăţii religioase în special în URSS. Adunarea cere în mod respectuos guvernului URSS să implementeze efectiv principiul nr. 7 din Acordul de la Helsinki (care proclamă libertatea religioasă ca o libertate fundamentală)”[4].

Pastorul Richard Holloway[5] din Biserica Episcopală a Scoţiei a susţinut moţiunea şi, într-o atmosferă de mare tensiune, delegaţia sovietică s-a opus. Propunerea a fost supusă la vot care a avut loc prin ridicarea mâinilor – singura dată în istoria CMB când a existat o asemenea rezoluţie.

Cu toate acestea, s-a ridicat numaidecât chestiunea procedurii. S-a pretins că unii delegaţi au crezut că ei votau pentru o moţiune de încheiere a dezbaterilor. Preşedintele sesiunii, dr. Ernest Payne, conducătorul baptist britanic, a suspendat Adunarea pentru intervalul de timp necesar pentru a bea un ceai. La întoarcerea sa, dând impresia că în timpul pauzei a existat o discuţie extrem de încordată, dr. Payne a afirmat că moţiunea fusese în afara ordinii de zi, deoarece comitetul care pregătise acest raport particular nu luase în considerare chestiunea specifică a persecuţiei religioase sovietice. El a propus ca întreaga problemă să fie trimisă înapoi comitetului de rezoluţii, propunere care a fost acceptată.

Acest comitet, care includea un membru al delegaţiei sovietice oficiale, a hotărât să ţină o sesiune deschisă pe tema libertăţii religioase în Uniunea Sovietică în aceeaşi seară după încheierea dezbaterilor oficiale, în afara ordinii de zi oficiale a Adunării, dar totuşi parte din ea. Pentru aceasta, bineînţeles, nu a existat o documentaţie pregătită, ceea ce a transformat sesiunea într-un eveniment improvizat.

Târziu în acea noapte şi lucrând până la orele dimineţii de 9 decembrie, comitetul, inclusiv membrul sovietic, a alcătuit un amendament care să înlocuiască moţiunea din ziua anterioară şi care se referea acum la ,,pretinsele încălcări ale libertăţii religioase” şi era omisă orice menţiune directă la Uniunea Sovietică. În dimineaţa următoare, dr. Rossel şi părintele Holloway s-au oferit să-şi retragă amendamentul original, dat fiind faptul că la noua propunere fusese adăugată următoarea declaraţie: ,,Adunarea cere secretarului general să se asigure că problema libertăţii religioase va fi subiectul unor consultări intense cu Bisericile membre din statele semnatare ale Acordului de la Helsinki şi că primul raport va fi prezentat la următoarea întrunire a Comitetului Central din august 1976”.

După o discuţie destul de lungă, Adunarea a votat amendamentul comitetului şi această adăugire. Eliminarea condamnării Uniunii Sovietice a slăbit forţa acestei moţiuni, deşi textul final al rezoluţiei cu privire la Acordurile de la Helsinki afirma că a existat o dezbatere despre ,,pretinsele încălcări ale libertăţii religioase în URSS”[6]. În acelaşi timp, dr. Philip Potter[7], noul secretar general al CMB, a primit îndatorirea clară de a raporta Comitetului Central pe tema libertăţii religioase în Uniunea Sovietică.

În ziua următoare, părintele Vitalie Borovoi, un membru important al delegaţiei sovietice, a explicat de ce s-a simţit obligat să se abţină de la votarea acestei rezoluţii. Poziţia lui moderată şi dorinţa de a vedea ambele feţe ale monedei au câştigat simpatia Adunării: ,,Suntem pregătiţi pentru sinceritate, dialog şi colaborare, însă suntem profund dezamăgiţi de atmosfera care a domnit în timpul discuţiilor din Adunare, o atmosferă plină de grabă, nervi, emoţie şi dezbinare. (...) Cu toate acestea, în ce priveşte această chestiune, noi suntem pregătiţi pentru colaborare şi dialog, dar într-o atmosferă echitabilă şi frăţească. Cerem rugăciunile voastre şi ne rugăm pentru voi”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014


?

Log in

No account? Create an account